Una din cele mai grele ascultări e tăcerea. Tăcerea, pentru o femeie, pentru mine, e grea. Există întotdeauna tendinţa de a-ţi pierde sinele în mărunţişuri, în vorbărie goală, insipidă, fără rost. Logoree care disipează esenţa. Tristă îndeletnicire a uneia a cărei pasiune sunt cuvintele. Pervertire, la urma urmei. Şi o înşelătoare uitare.
Logosul e sfânt... Prin Cuvântul întrupat ne-am mântuit. Unde s-a pierdut capacitatea creatoare a cuvântului? Unde e Cuvântul din inimile noastre? Unde e Hristos, în fond?
Spuneam nu demult celui pe care îl iubesc că eu mă deşertez prin cuvinte, în speranţa că aşa el va avea acces la sinele meu. Am realizat apoi că greşisem. El vrea tăcere - iar tăcerea asta e cea care face posibilă comunicarea din adânc, existenţială, spirituală, mai presus de fire. Nu hărmălaia ce o făceam eu mereu - un imens obstacol şi subtil, extrem de subtil egoism.
Călugării vorbesc doar când sunt întrebaţi. Sau măcar cei ce şi-au luat asupră-le minunata nevoinţă a tăcerii. O tăcere în care Domnul descoperă şi Maica-Fecioară povăţuieşte. Să tăcem deci, şi să-l lăsăm şi pe Bunelul să zică ceva. Că săracul, la cât tot trăncănim, nu prea mai are când să contribuie şi El gândurilor noastre.
Doamne ajută!
No comments:
Post a Comment